duminică, 28 februarie 2010

Perpetabole - ediție 1998, poezie românească


Definiție:


Perpetabola, formă idividuală a limbajului poetic ca activitate spirituală, trebuie să elaboreze din sine și să înfățișeze intuiției un conținut mai pragmatic, mai cuprinzător. Prin nașterea sa, perpetabola se structurează într-o formă triunghiulară, teză-antiteză-sinteză, ținând cont și de conținutul distribuit prin acestea. Îmbinarea singularului cu principiile cele mai generale, scot la iveală o metafiziă specifică gândirii cotidiene care a păstrat încă din epoca primitivă acea linie de mijloc ce unește gândirea abstractă cu marginile și mijlocul conținutului concret.


Perpetabola 1

Percepția s-a înecat în noțiune,
Așteptând mișcarea stărilor pe loc.
Diamantul se revoltă pe cărbune,
Timpul-ne-npinge-n balul limbilor de foc.

Perpetabola scheletul clipei noi,
Îmbogățit cu judecata de apoi.


Perpetabola 43

Se scurge nisipul din tubul de sus,
Răbdarea-i pierdută-n ce mi-am propus.
Jocul cel simplu, plăcut la privit și-ndurat,
Mi-alunecat din mână și iar l-am scăpat.

Nisipul de jos, mult mai valoros, puterea din os.
Ce prin devenire trece de simțire, în desăvârșire.


Perpetabola 101

În libertatea fiarei am rătăcit mereu.
Acum sunt mai presus decât acestea toate,
De când presimt că cineva mi-a dăruit un eu,
Acesta mă învață cum să trec în moarte.

Perpetabola, vehicolul nou, spre diferite lumi,
Prin ea, atomu-l-poți privi, să ți-l asumi.


Perpetabola 120

Perpetabola, o linie între Aici-și-Acum.
Omul taie drum și merge peste -Aici-
Înalță case și cultivă răul cel mai bun,
Să dărâme prin -Acum- pădurea cu arborii pitici.

După fiecare noapte de coșmar a judecății de apoi
Un soare nou învârte speranțele ce s-au ivit în noi.


De pe coperta a-4-a:

Omule! Caută-ți preotul

Preotul timpului ce lumea îl trage pe roată,
Prezent în formula divinp de neînțeles,
Lucrează-n sămânța cultivată de gloată,
Mărginită la cerșire și un nume rostit în exces.

Aștept sângele cuvintelr din cărțile: sacre și sfinte
Să facă circuitul de la stomac, la inimă și minte.

Raprotul Proporțiilor - primul volum de poezie editat 1995



RUGĂCIUNEA FIULUI


Tatăl nostru

Ajuns dintru sine

Esența naturii prezentă în mine

Trăindu-mi viața

Ce-i limitată-n lumi,

Dar, veșnică în tine.


În imensitatea ta

Prin Lege și Har, imparțial

Facă-se voia mea,

Depășind prin -conștiență- limita.


Pe masa Cerului și a Pămntului

Hrana libertății -dă-ne-o prin muncă-

Și iartă greșelile aceluia

Ce nu iartă altora,

Aducând în faptă -perpetabola-.


Ispita spre rău

Din duhul sinelui meu

Alungă-o cu fapta din mine

Îndreptă-mi gându-n

Adevăr, frumos și bine.

Păzește-ne Doamne de boală,

Ignoranță, minciună, ură, rușine și chin,

Spre starea veacului...

Amin.


Părinți divini!

Ajutați-mi evadare-n lumina iubirii

Lăsați-mi libertatea-n

Amin-Amin.


Vă rog părinți și -zei-

Nu lăsați prin hrană și plăcere

S-ajungă la durere -semenii mei-...

Amin!

Dă-mi Doamne:

Lumină-n gândire,

Armonie-n faptă,

Putere în destin!


În numele tatălui,

A mamei,

A mirelui,

Miresei din străini.

La aceștia mă închin


Îi susțin,

Stăpânit de duhul păcii cu tărie,

Numai în Prezentul apt de veșnicie.

Amin!

LA MORMÂNTUL TATĂLUI MEU

Văd crucea-nfiptă-n tatăl meu

Ce-i patrie și Dumnezeu.

Dumnezeu: Dor infinit,

Pace-n suflet stăpânit.

E uşa-nchisă-n cei ce pier

Şi scară de urcat la cer.

Tablou în ramă de cuvânt

Patria e mamă-n sufletul de pământ.

Tatăl e sămânța ce ordonă

Energiile din mine într-o formă.



EMINESCU


În lumea ta,

Ce arde azi fălcile

Te-ai confundat cu țara

Ce-i dor şi României.

În contul de lumină,

Ţi-ai împlântat viaţa

Ţinându-i morţi piept.



TU


Tu eşti drumul ce trece

Prin inima mea.

Eu ? Statuie de cuvinte,

Cu privirea-n constelaţii,

Sunt vibraţia divină

Dintru-n gest

Al unei graţii.

Tu! Izvorul de zămislire

Roată-n jocul infinit,

Eşti deschiderea ce-nchide

Spiritul neobosit.

O minune-n libertate

Port la Marea de Eter

O minciună e viaţa

Fără tine-n adevăr.



FATA PAI


Fata pai cu dinţi de lapte,

Părul untuit în noapte,

Sânii, mare agitată

Sub luceferii din zori

Vii plante de flori,

Ce mă fac orfan de zile

Dacă nu pătrund în mine

Muşcând carnea fulgerată

Cu venin sonor de cânt,

Din grilajul ce ascunde

Pasărea cu zbor pe loc,

Ce-mă-nalţa-n ritm de unde

Şi-mi topeşte gându-n foc




De pe coperta a-4-a:

Omule! De când ți-ai dat seama că exiști, dacă pașii tăi se îndreaptă spre drumul înțelepciunii, încearcă să nu te lauzi și mai ales cu ceea ce ar trebui să-ți fie rușine.