
Perpetabola ca formă de poezie românească realizată în trei variante:
Perpetabola simplă, Perpetabola ridicată la putere și Perpetabola transcedentală.
DIDACTICA LIRISMULUI (pag 15)
POEM ÎNTR-UN VERS
Viaţa, rotaţie prin carnaţie, într-u elevaţie.
DISTIHUL
Poem din două brazde.
Energia gândului meu ajunge greu,
În creierul nearat; necultivat...
HAICUUL
Formă de poezie japoneză din trei versuri şi 17 silabe; 5-7-5, care exprimă lucrui şi fenomene din natură.
Păpădiile
Îşi lansează navele
În atmosferă.
TERŢINA
Greu prinde ţărâna.
De vrei să creşti: cultivă-ţi vidul singurătăţii.
Să ajungi la mare -încalecă in fluviu...
Dulcele, săratul, au gustul tainic al libertăţii.
CATRENUL
Carul cu patru roţi
Omizile ştiu să citească frunzele...
Fluturii îsi fac aripile din frunze colorate.
Cuvintele îmbracă şi dezbracă muzele...
Ele fac numai ouă albe - fecundate.
PERPETABOLA
Formă de poezie românească alcătuită în trei variante.
I. PERPETABOLA SIMPLĂ
Poem alcătuit dintr-un catren şi un distih, primele două versuri enunţă o teză, următoarele două o antiteză iar distihul -o sinteză.
O carte-n care Eva ascultă de-un șarpe
Să muște din mărul rotund ca o planetă,
Descoperă păcatul: dulce, ca muzica de harpe,
Prin care s-a trezit în lumea cea concretă.
Sexul e un munte, în trepte, pe care de îl treci
În tine arde focul ce nu se stinge-n veci.
II. PERPETABOLA RIDICATĂ LA PUTERE
Această formă de perpetabolă presupune o schimbare mai radicală şi este alcătuită din nouă versuri.
VIZIUNE
Un orb citea în stele povestea mamei lui...
Îngândurat, cu atomul de uraniu exersat
Mi-a explicat cum spiritul din întuneric
Pedepseşte pe acel ce nu e vrednic.
Viaţa este spirit care se uneşte
Cu materia în formele ce-l creşte.
Gându-i o bandă de spirit în sferă.
Sfera e roiul alcătuit din multe benzi,
Când ştii să-nţelegi tot ceea ce vezi.
III. PERPETABOLA TRANSCEDENTALĂ
Acest tip de perpetabolă are o gândire într-o mişcare mai amplă şi presupune o intuiţie aprofundată în cunoaşterea de sine.
LUMINA DIN PÂINE
Încerc să mă hrănesc cu pâinea din gând
Şi lumina de idei din izvorul natural din mine,
Prin sinele universal pe care îl străbat
Accelerat, cu intermintenţă de privit în haos,
Cu o energie ne-mblânzită, unipolară, rebelă
Ce-mi suflă în velă şi mă-mpinge spre a
Învinge necunoscutul din vidul puternic
Singurul vrednic să ţină lumile-n frâu,
Omul să cultive grâu, orez şi alte cereale
Precum şi animale cu forme energetice aparte
Care congelate în bezna din vidul adânc
Devin energii curate din care pot să mănânc.
Tu, cel cu plăcerea hranei nemăsurată
Înrobit de simţurile ce te duc spre moarte,
Încearcă perpetabola simplă, cea echilibrată.
STANŢA SAU OCTAVA
„Una dintre cele mai faimoase strofe pentru epopee în literaturile romanice. Stanţa are opt versuri.” Am citat din Wolfgang Kayser, Opera literară.
Tânără femeie cu sâni fără lapte,
Așteaptă norul bărbătesc pe măsură
Din dorința strămoșească fierbinte
Lăsată în simțuri ce ajung-n minte.
Şi forţele vidului croiesc un copil,
Viteaz sau umil, viaţa e crudă, nu alege.
Soarta îl aşteaptă să-l întreme, şi-l culege
Din steril, să-l facă puternic, viril.
TRIOLETUL
„Poem metric din opt versuri cu două rime. Primul vers se repetă, cu mici modificări, în al patrulea şi al şaptelea, iar al doilea cu al optulea.” Citat din Wolfgang Kayser.
Sunt un foc eteric
Alimentat de soarele dac,
Fără să zac în plăcere.
Sunt un foc eteric
Generic de mare putere
Echilibrat între contrarii.
Sunt un foc eteric
Alimentat de soarele dac.
SONETUL
„Provine din literatura italiană şi a devenit cea mai importantă formă de poezie. În forma sa strictă sonetul nu admite decât câte două rime pentru catrene şi terţine.” (Wolfgang Kayser)
Sunt Arhanghelul păcii venit pe Pământ,
Nimeni nu mă vede, nimeni nu mă ascultă.
Am sabia călită-n adevăr, şi-i din cuvânt .
Când tai cu ea în os, reacţia-i ocultă.
Pământul, laborator de viaţă primitivă
Asimilând metodic viaţa de alt tip;
Până rezistă sfera aflată-n derivă
Şi voi deveni o energie fără chip.
Planetele au interese în sistem,
Atomii lor sunt cei mai buni soldaţi.
Eu am venit aicea tocmai să vă chem
Să-nvingem duşmanii cu ochii de foc,
Să păzim munţii de gheaţă înalţi
Şi să menţinem stările divine pe loc.
RONDELUL
„Creaţie de origine franceză, este alcătuit din 14 versuri grupate în 3 strofe. Are numai două rime şi repetă primele două versuri, uneori numai primul, la mijloc şi la sfârşit.” Citat din acelaşi autor.
Învaţă-ţi ochii să ardă-n adevăr
Sorbind doar din iubire o divină hrană.
Sărutul mincinos te poate corupe.
Aşteaptă în tăcere să primeşti un nume,
Ajută sărmanul să se-mplinească-n lume.
Înţelepciunea, e jocul de idei în care intri,
Abandonând plăcerea din ritmul trepidant.
Învaţă-ţi ochii să ardă-n adevăr,
Sorbind doar din iubire o divină mână,
Nu divulga secretul din singura ta hrană.
Preamăreşte-ţi strămoşii adoratori de Soare,
Mult mai luminaţi ca Eva şi Adam.
Ce aveau o fire trăită în răspăr;
Tu! Îngrijeşte-ţi ochii să ardă-n adevăr.
GAZELUL
„Provine din literatura persană. Gazel, înseamnă -ţesătură- şi se compune din 3-10 perechi de versuri. După prima rimă, pereche, aceiaşi rimă revine în toate versurile pare.” (Wolfgang Kayser)
Oracolele lumii încă mai vorbesc.
Eu în cuget liber, doar legea o slăvesc.
Vânturile lumii din simţuri tot vorbesc,
Omul se luptă, se revoltă şi nu poate
Când lăcomia şi minciuna îşi vorbesc.
Sărmanii se târăsc împinşi de noapte
Din genunchi şi coate cu Dumnezeu vorbesc.
Speranţa lor de moarte e în mântuire...
Spiritele negre încă mai vorbesc.
Credincioşi hipnotizaţi de izbăvire
Ascultă! Oracolele lumii care mai vorbesc
Prin simţurile oarbe ce legea ocolesc.
ODA
„Oda pindarică”, agreată în Renaştere şi Baroc, era alcătuită din două strofe oponente , având construcţii identice. A treia strofă, construită diferit, faţă de cele două, face o boltă peste acestea şi e numită „epistrofă” sau „epodă”. (Wolfgang Kayser)
Modernul este conectat la internet.
Eu, vreau ca toată viaţa să rămân poet.
Perpetabola e vânt puternic şi folositor,
El fecundează toate florine-n ogor.
Muza cea vicleană acum e doar hoţia
Eclipsând cu fusta-i toată poezia.
Femeia frumoasă de azi -e viteza.
Modernul insistă să-i afle geneza.
Inteligenţa lui se află în dolari,
Eliczirul vieţii pentru -duri şi tari.
Îndrăzneala lor e dreptul la iubire
Cu-nţelepciunea minţii absentă din privire.
Două fructe ţine omul în gură.
Le mestecă mereu şi nu se gată;
Nevoia le -încarcă le descarcă-.
Timpul toceşte omul ca unealtă...
Acum, unealta omului e pe măsură.
Fructele i-au mai rămas în gură.
SEXTINA
„Sextina, o invenţie a provensalului Arnaut Daniel, se compune din şase strofe de câte şase versuri. Cuvintele finale ale celor şase versuri ale pimei strofe se repetă la sfârşitul tuturor celorlalte, şi anume de obicei în ordinea 615243. Cuvântul final al versului al şaselea al unei strofe devine aşadar întotdeauna cuvântul final al primului vers al strofei următoare cel al primului vers al primei strofe devine cuvântul final al versului al doilea ş.a.m.d. După cele şase strofe urmează o strofă de acompaniament, compusă din trei versuri; fiecare vers conţine două din acele cuvinte, şi anume oridnea lor urmează pe cele din prima strofă.
Această formă, recunoscută ca fiind cea mai dificilă se poate întâlni frecvent în Renaştere de pildă la Petrarca, Gaspara Stampa, Camoes, Bernardim Riberio ş.a., dar a fost folosită tot mereu, chear şi mai târziu, de către unii poeţi iubitori de forme interesante”. Citat din Wolfgang Kayser, Opera literară.
Iubirea, talisman al păcii pure... nevăzut.
Un foc din întuneric veşnic arzând,
Ce se înalţă nestingherit din mine la Cer
Cu undele vibrând spre inima prezentului
Care va mării sfera magnetică a Pământului.
Cugetele omului îmblânzite fulgere să fie.
Conştienţa, piatra înţelepciunii să fie.
Energia vieţii, e sângele-n mişcare nevăzut.
Omul Pământului are recolte bogate în vie.
Scurgerea apelor au armoniile tonului eteric.
Ploile calde uneori îşi sparg ulciorul umplut,
Ele îmbogăţesc viul cu spiritul nevăzut.
Anotimpurile îşi urmează drumul nevăzut
Printre spaţiile ascunse de nevăzut.
Vela mea umflată de gânduri luminate
Mă îndrumă spre ameaza cu prânzul pregătit,
Înlocuind plăcerea cu necesitatea clipei.
Hrana mea din cer e la suprafaţa pământului.
Sfera capului meu are forma Pământului.
Zeii au mormântul săpat în eternul nevăzut...
Şi cu el se slefuieşte piatra nisipului
În deşertul ce păstrează oracolul necunoscut.
Cu vibraţiile ce întreţin somnul omului visând
Se obţin energiile gândului, continuu arzând.
Incendiul de pătrunde este semnalul arzând
Spre înălţarea spiritelor în chip nevăzut,
În imensitatea Cerului îmbogăţit de gând.
Frumuseţea este purtată de spiritul crescut
Care, îmbogăţeşte materia cu mâinile Eului,
Şi îi dă încă ceva din comorile prezentului.
Rătăcirea din somn, în patul prezentului
Cu regele -himerelor- pe tronul nevăzut
Te trezeşte repede la capătul drumului.
Ruinele viselor analizate de la început
În mintea tânărului cu spirit şi pumnul de fier,
Dârz, are prezenţa ocrotită şi liber sub Cer.
Omul, poate să fie un munte de spirit nevăzut,
Şi în prezentul vulcanic al pământului arzând,
Un calendar al înţelepciuni remarcat în Cer.
GLOSA
„Se compune dintr-un moto -de regulă din 4 versuri -care este glosat la sfârşitul celor 4 strofe, a zece versuri fiecare. Glosa a fost creată în Spania.” Citat din Wolfgang Kayser.
Cu simţirea falsă şi fără de minte
Ţara se scufundă-n baia de cuvinte.
Vorbirea-i gîndire prin semn şi cuvânt,
Epoca suletului nu-şi mai trage sorţii,
Pavertul -Tunel- între Cer şi Pământ,
Somnul şi patul: calea ferată a morţii.
Omul este fiară gânditoare îngerească,
Nu-i cumpătată ca piatra din zidul cetăţii.
El cu interesul minţii ultra deavolească
Se mişcă prin lume, îşi caută un nume
Forţând imposibilul crunt, să răzbată
Pe calea lungă şi lată,cu focul arzând
În drumul nesigur ce-l poartă aiurea, din
Poartă în poartă, vânând multe ţinte,
Cu simţirea falsă şi fără de minte.
Religia-i oceanul planetar spiritual.
Dumnezeu, o entitate infinită, abstractă.
Existenţa, în toate îl confirmă prin real,
Prin legea lui imparţială, unică, exactă.
Simţirea fără spirit se umflă în stomac.
Rugăciunile şi sfinţii -întreţin sărmanii
Soarta lor o stabileşte lumea bătrână,
Caducă, nesimţiă şi fără de minte... Când
Ţara se scufundă-n baia de cuvinte...
Politica; e o ştiinţă a trăirii demne.
Ea este în om şi-n tot ce-l înconjoară
Un suflu impulsiv având forţa din semne
Capabil să adune vestita, râvnita comoară,
Necesară lumii -înrobită de boala pripirii
Şi a parvenirii corupte, fără de efort,
Prin copilul materiei -ce e sentimentul,
Vicleanul cu rădăcinile înfipte în pământ...
Vorbirea-i gândire prin semn şi cuvânt.
Ştiinţa e lumină sfântă - pură omenească.
Ea creşte prin literă, număr şi carte.
Nimic despre soartă -aşteaptă să crească.
Atunci ne va spune multe despre moarte.
Omul e materie şi gând mişcător ca vântul,
Fenomen numai de lucruri -bine simţit,
Şi greu de privit, în prezent înrobit.
Otrăvile plăcerilor ademenesc toţi hoţii...
Epoca sufletului -nu-şi mai trage sorţii.
Filozofia e ştiinţa ce străbate înaltul.
Vehiculul ei -e gândul echipat, apărat,
Mai iute şi sigur ca el nu e altul;
În piscul existenţei tronează împăratul.
Când cerul şi Pământul parcurg aceiaşi gamă,
Iar omul în sine, părăseşte lumea ruşinoasă,
Deabea atunci îşi ia gândirea-n seamă
Încercând pentru nepoţi să fie un sfânt.
Pavertul -Tunel- între Cer şi Pământ.
Viaţa e fenomen natural de trăire în grup.
Singura Universitate ştiinţifică globală.
Omul cu geniul înalt, în spirit şi trup,
Poate să atingă idealul - în viaţa reală.
Ţărâna vie se unge cu duh mereu încercat,
Aplicat diferit, după fire şi textul.
Din contextul realului ce seduce
Dacă stai pe pragul îmbătrânit al Porţii...
Somnul şi patul: calea ferată a morţii.
Somnul şi patul: calea ferată a morţii,
Pavertul -Tunel- între Cer şi Pământ,
Epoca sufletului nu-şi mai trage sorţii,
Vorbirea-i gândire prin semn şi cuvânt.
Ţara se scufundă-n baia de cuvinte
Cu simţirea falsă şi fără de minte.
BALADA
Creaţie epică în versuri care relatează acţiunile unui erou local sau dintr-un anumit teritoriu, restrâns sau mai vast. Balada poate fi considerată şi ca legendă sau întâmplare istorică. Adesea în baladă se folosesc versuri populare, uşor de înţeles.
BALADA LUI LIVIU
Omul e vânat şi vânător
Cel bogat e în putere
Până ce minciuna-l piere.
Când mulţimea se revoltă
Peste Cer se face boltă.
De sub talpa tiraniei
A fugit -Liviu- vestitul
După ce-a bătut jandarmii,
Cei cu pene de cocoşi;
Când români cu ochi scoşi
Rămâneau în urma lor
Chinuiţi şi schilodiţi
De urmaşii hunilor,
Cei cu arcul de pe cal
În furtună şi în val,
Jefuind în Europa
Pe sărman ca şi pe popa.
Peste dealuri peste munţi
Liviu merge să muncească
Jos în Ţara Românească.
Ardelean de viţă veche
Bătăuş fără pereche
El ajunge-n Bucureşti
În haine milităreşti.
Având şcoala de secure
Mânuia uşor cuţitul.
Măcelar învăţăcel
Bea şi sânge de viţel
Ca să vadă mahalaua
Cum un zmeu purtat de vânt
Are noroc pe pământ.
Timpul trece, ura creşte
Liviu-i tare şi loveşte,
Duşmanii se înmulţesc
Dar şi banii-n pungă cresc.
Liviu inimă de taur
La mănie e balaur,
Cu nărav pentru dreptate
Şi pe mama lui o bate.
Limba lui la-n jurătură
E comoară strămoşească
În puterea minţii simple
Care-ncearcă să gândească.
Lumea-i bună, lumea-i rea
După cum omul o vrea.
Umbra îşi urmează trupul
Care umblă în lumină,
Prin căldură sau răcoare
Cel cu visul clar în minte
Se hrăneşte din izvoare.
Liviu floare-a Târgului
E năpraznic la mânie
Şi se bate-n veselie
Cultivându-şi patima
Care e mândria sa.
Prins la colţ de mahala
De o ceată de voinici
Cu unelte de scalpare
Liviu-i prins într-o strâmtoare
Şi se lasă-n voia sorţii
Că el n-are frica morţii.
Cu-o zvâcnire de cutremur
Adversarii cad pe jos
El îşi scoate păru din gură
Trăgând pielea peste os.
Se repede la o furcă
Şi cu spatele la zid
Lupta-ncepe mai cu jind.
Văzând furca cea de fier
Adversari pe rând pier.
Liviu sângele îşi spală
Şi pune sare pe rană,
Se întoarce la stăpân
Şi doarme noaptea în fân.
Cât i-a fost noaptea de grea
Se gândea la casa sa.
Ţara în război cu lumea
Liviu îşi măsoară culmea.
Se gândea la satul lui
Din Valea Jarpenului.
Liviu se întoarce-acasă,
Se însoară-şi face casă
Doar din piatră şi pământ,
Peste ele -stejar sfânt.
Are fete şi feciori,
Se mai bate-n sărbători
Pe la nunţi, pe la petreceri
Şi înjură de luceferi
Dacă nu e lăudat
Că e prim meşter în sat.
Face case pe la sate,
Grajduri, uneori hambare,
Peste-acoperiş călare.
Liviu respecta pe toţi,
Dar de unul -na-vea frică
Fiind stăpân pe capul său
Şi la bine şi la rău.
Duminica după masă
Liviu, nu stătea acasă.
Se lupta în şanţ pe loc
Doar prin cărţile de joc.
Şi urla când un filcău
Aducea norocul său.
La biserică mergea
Doar de paşti,
De anul nou
Când în calendar, în file
Scrie de Sfântul Vasile.
Atunci el cu alt Vasile
Beau de mama focului,
Îşi călcau grădinile
Şi-şi băteau nevestele.
Ca să ştie fiecare:
Cine-i tare? Cine-i mare!
Liviu era şi Vasile
Ca Bălaş vecinul său
Ce-njura de Dumnezeu
Că nu curge vin pe vale
Peste-a sărăciei cale,
Fără pâine la copii
Şi puţini struguri în vii.
Liviu cu un fel de-a fi
Se-ncredea mult în copii.
Într-o zi m-a dus în sat
Să împac doi foşti iubiţi
De ani mulţi fiind despărţiţi;
Ce aveau copii, pământ
Dar în casă-nbătătura.
Numai ură din cuvânt.
Într-o zi cioplind o cruce
Dintr-o piatră de pe vale,
Liviu ce era pe cale,
S-a uitat la lucrătură
Şi-a zis pentru toţi copiii:
Mă! Tu eşti făcut cu dar
Că eşti fiul lui Lazar;
Vei trăi cât crucea ta
După cum ştii a lucra.
Şi de şti cum să te porţi
Vei fi împărat de morţi.
Vei trăi cât o să vrei
Şi-o să şti când o să mori
Că în capul tău sunt flori
Care toate dau sămânţă
Pentru cei cu neputinţă,
Care cred în Dumnezeu
Şi-ţi admiră glasul tău.
Eu la moarte nu am leac,
Trăiesc greu fără stomac.
De când doctorii l-au scos
Nu mai pot să dau la os.
Copii! Dragii moşului,
Când voi nu mă veţi vedea,
Atunci eu din lumea mea
Am să văd ieşind din voi
A ideilor şuvoi;
Ce sunt miei spirituali,
Voi să fiţi a lor ciobani.
Dacii cresc miorile,
Ele mâncă florile,
Voi să vă-mbrăcaţi în lână
Şi să faceţi brânză bună
Ca lumina soarelui
Pentru mintea omului.
Asta-a fost ca o urare,
Să veniţi la-mormântare
Şi de o fi să mor pe soare
Coborâţi de pe răzoare
Daţi cu pumnii în sicriu
Şi uitându-vă la Cer
Veţi simţi în voi cum creşte
Spiritul ce nu vorbeşte.
DORENA ŞI TUEL ÎN CRONICA INFINITULUI
Pe valea-nsorită cu fagi şi aluni,
Cu un izvor de daruri nesecat,
Un copil cu gânduri din străbuni
A inventat în mintea lui un sat.
Satul era magic, nevăzut de om,
Nu era văzut nici chiar de zei;
Mult mai ideal ca al vieţii pom
Fiind ascuns într-o pădure de idei.
Ţinutul copilului avea multe dealuri
Cu înălţimi şi comoari ridicate spre Cer,
Bătute de vîntul plin de idealuri
Şi păzite straşnic de câinele jder.
În ochii părinţilor trişti de nevoi
Creştea păstoraşul cu turme mărunte,
Îngrijind pe dealuri de miei şi de oi
Si-n vale: de bivoli cu albul în frunte.
Bătrânele satului -un înger priveau
Îl lăudau, şi-l vorbeau doar de bine,
Auzindu-l cântând -toate-l adorau
Ca pe un trimis din plaiuri divine.
Dorena, ajunsă cu păru-n codiţe
Şi ochi-de acvilă mică în zbor,
Ridică peste Înger un nor de dorinţe
Şi zarea, văzduhul, e luminat de dor.
Efluvii de gânduri în mugurii minţii
Deschid corolele văzute în vis,
În zarva mocnită să prind şi părinţii
Şi cercul idilic rămâne deschis.
Copilăria e tren încadrat cu iubire,
În el se urcă, se coboară din mers,
Orarul său e scris din privire...
Direcţia se schimbă prin cântec şi vers.
Arta iubirii creşte-n raza privirii.
Ea înfloreşte-n vibraţii - prin graţii.
Tuel şi Dorena iubeau trandafirii
Şi erau veneraţi în multe constelaţii.
Tuel, înger şi zeu -întru Dumnezeu,
Era luminat-nvierii, copiilor din sat,
Cu raţele-n vale, purceii şi mieii
Prinşi în joacă -de la scăldat.
Dar învăţătura, litera şi cartea;
Era vântul rece dinspre părinţi
Ce bătea ca să-ntărească partea,
Să crească în spirit, copii cuminţi.
Tuel, vas mişcător păzit de câinele jder
Cu mirosu din Cer, a simţit schimbarea.
Mama, văzând vremile şi timpul cum cer
Vedea în şcoală locul celui ce are chemarea.
Îngerul rebel se revoltă, fuge pe dealuri,
Refuză mâncarea, amenintă cu moartea
El vrea să rămână pe meleaguri...
Dar, cu Dorena-alături, acceptă şi cartea.
Sămânţa aurului se coace în foc potolit,
Spiritul tânăr creşte prin şcoală şi carte,
În vraja poeziei din muntele-nflorit
Care se întrece în tainice arte.
Şcoala-i miraj cu fachiri informaţi.
Hipnoza ei prinde copiii deschişi
Să-nveţe ce-i nou, să ajungă bărbaţi,
Să fie puternici, să nu se lase-nvinşi.
Spiritul lumii se vede clar în Tuel.
Aristotel îl plimbă-n grădina vrăjită,
Cunoaşterea, o hrană primă -pentru el,
Dorena, rămâne doar prima iubită.
În lumea cunoaşterii se simte în larg
Mareea cărţilor îl duce pe valul de gând.
Şi-l poartă în spaţii ca pe un mag
Ce măsoară-nţelepciunea din orice cuvânt.
Natura minţii e un foc nestins
Alimentat de noutăţi, de informaţii,
Un carusel spiritual, închis şi deschis
Ce vibrează-n timp şi înfloreşte-n spaţii.
Dorena era un pneu, plăcut la vedere,
Din somnul spiritului rar se trezea.
Hrana-i era jocul şi pura-i plăcere
În lumea simţirii în care se-învârtea.
Ca înger timid cu fragede oase,
Puterea lui constând doar în lumină,
Era atras de feţele distincte, şi frumoase
Ce-i aprindeau culoarea albă, sublimă.
Cele cu farmecul scos la mezat,
Crescându-şi simţirea cu larmă,
Ocoleau Îngerul alb şi curat,
Fugeau de el ca vulpile de armă.
Sărac şi fără studii de preţios carton,
El se pregătea doar pentru sine.
Se-ndepărta de cel cu predici din anvon,
De cei mai simplii se ataşa mai bine.
Munca i-a fost frate şi părinte,
Înaltă şcoală de mare-nţelepciune.
În clipele grele suspicioase minte
Îşi ascundea ideile clare şi bune.
Armata; un chin amar, dar necesar,
A trecut cu bine, şi mai mult cu rău,
Ca un vis şi chin de aprig coşmar,
Cu momentul fatidic de scufundare-n hău.
Primul la muncă şi priceput la toate,
După evidenţa comunistă-n floare,
Superiorii săi l-au mai trimis la carte,
Spre a face cu ştiinţă -exploatare-.
Şcoala, e sfânt panteon, prin copil.
Haita de oameni este una câinească
Şi progresul merge doar tiptil,
Fără să înalţe stârpea omenească.
Tuel se însoară, convins de o moară
De cuvinte ce măcina în gol.
Aşa, într-o doară... să fie şi el
În rândul lumii -un veritabil pol.
Familia, celula cea mai sfântă,
Şcoală de părinţi şi de copii,
În ea, spiritul plânge şi cântă
Şi te-nvaţă cum trebuie să fii.
Învăţătura-naltă e un dar divin,
Se prinde doar de cel care-l are
Când vede îngerul cu simţul său fin
Cum îi deschide tainic poarta cea mare.
Religia e una, din părţi diferite.
Dumnezeu e lege! -nu este fiinţă,
Juxtapunere divină de legi fericite.
Fiinţa dispare-apare, printr-o biruinţă...
Tuel e metafizic în sine, vizionar,
Perpetabola o vede în timpul ce coace
Prin gândirea bogată umplută cu har
Busola lui e cu mai multe ace.
Înţeleptul începe reforma cu sine.
Adevărul său nu e din frânturi.
Gândirea sa nu e în rău sau bine,
Faptele sale sunt fără fisuri.
Filozofia e o veche ştiinţă a morţii,
Constată-nţeleptul lumii de azi.
Ea lasă omul de rând în voile sorţii
Fără legi şi norme, de tânăr să cazi.
Plăcerea e boala obezului din capcană.
Fumatul e viciu spre moarte prostească.
Viciile clasice se întreţin prin hrană
Religia omului o simplă mască regească.
Energia verticală veghează în Tuel.
Hermes îl ajută cu busolele de gând,
Platon şi Hegel -se încred în el,
Cu Homer se înţelege doar vibrând.
Să-nlăture chinul lumii cazone
Cu ajutorul mijlocit de îngerii vii,
A creat armata de fotoni, în diferite zone
Să bată cetele-nrăite -de stafii.
O armonie vrea să stabilească-n toate
Cu o vibraţie mare lipsită de ură,
Numai fapta să arate ce poate
Într-un echilibru cu simplă măsură.
Existenţa omenirii nu-şi găseşte sens
În lumea zeilor ce ignoră gândirea.
Spiritele rele cu traiul lor intens,
Mint corup şi promovează-nrobirea.
Ştiinţa vieţii cere un om natural
Să rezolve nevoia mare-a zilei.
Tuel încearcă formula unui alt ideal
Să-şi demonstreze siesi neputinţa milei.
Umilinţa, e-n gloata fără ştiinţa părerii.
Cei cu mintea cruntă ştiu stăpânrea lumii,
Prin vectorii falşi, retrograzi ai puterii,
Şi bătrâna dogmă agitând păunii.
Materia şi spiritul diferă-n lumea mare.
Dar, împreună sunt energii creatoare de rând.
Cei ce vorbesc de toate -nu înţeleg o stare,
Că poţi fi om -de stăpâneşti un gând.
Asceza-n libertate face din om zeu.
Alteritatea ţine ritmul în zorii dimineţii.
Lumina tot creşte se-nalţă întru Dumnezeu,
Trăirea e jocul animat în risipirea ceţii.
Viaţa-i glorioasă fiindcă lasă urmaşi.
Dorena a lăsat în urmă un băiat şi o fată,
A botezat copii cu preot şi cu naşi;
Tradiţia o cere, ea trebuie să fie urmată.
Puritatea creşte-n asceza verticală
Cu privirea minţii fixată spre Cer
Prin care te ridici în lumea ideală
Păzit cu străjnicie de câinele jder.
Gândirea metafizică e greu înţeleasă,
Ea nu e rătăcire cu sensul difuz...
Asceza e şcoala din lumea aleasă
Cu spiritul liber şi fără drum confuz.
Încrederea în sine -asceză supremă.
Nimeni nu te poate ierta de păcate...
Dumnezeu e spirit, nevăzută enblemă...
Veghează singur -altu nu poate.
Religia universală tot creşte-n Tuel
Şi are sensul vieţii în proporţii vaste.
E peste sfânta poveste dintre ea şi el...
Din grădina cu şerpi şi fructele coapte.
Raportul dintre omul cultivat şi Dumnezeu
Nu ţine de suflet, ce se naşte şi moare,
El, e spirit ce vibrează între sine şi eu,
O planetă vie mişcată cu ritmul din Soare.
Structura unui joc -crează un spaţiu.
O mişcare centrifugă în jurul unui mag.
Magnetul e gura deschisă în spaţiu,
Două părţi contrare care se atrag.
Tuel, respiră în mers ordonat
Mişcarea lui e un dans pământean.
Pe faţa lui -un vast univers adunat,
Ochiul lui adânc -e limpede ocean.
Existenţa e prezentă-n fenomene,
Undele se schimbă ca vânturile-n ploi.
Atomii se aleg în dans după desene
Şi se mişcă în puterea vidului din noi.
Omul, individul, din lumea-ntâmplătoare
Este egocentric, în afara ritmului indus.
Câte capete atâtea minţi sub Soare,
El creşte prin simţuri, se lasă sedus.
Abstractul e un adăpost pentru vicleni.
Credinţa milenară e casa din pământ
Cu zidul dintre preoţi şi mireni.
Iluzie creată numai prin cuvânt.
Omul viclean iese din datini, din tipare,
Metafizica pentru el e un sunet abstract.
Minciuna, şi viciul îl duc la degradare,
Iar căpcăunul tot creşte la pungă şi-n act.
Beatitudinea, o emoţie magică intuită
În tine, cu răsfrângere către altul.
Iată doctrina cea simplă şi bine gândită
Prin care sinele încearcă omul, înaltul.
Eul, e un narator-anchetator obscur
Ce vrea să capteze prin efluvii de cuvinte,
Fără conştiinţa încărcată de jur-îmrejur.
Dacă e obraznic, gălăgios, nu are nici minte.
Ignorantul vorbeşte despre-o lume castă,
Cea imaginativă, produsă de minte.
Lumea naturală e liberă şi vastă,
Nu încape în maşina de cuvinte.
Şcoala privirii în spaţiu şi timp-P-,
Iată religia ce vrea să vină spre noi.
Nu căuta pe -D-, el e în tine, în prezentul
Ce te-nvaţă să ştii că 1+1 fac doi.
Religia-nţelepţilor e tăcerea din Har.
Ea e lumină din Soare, -încălzitoare-,
Păzită de câinele jder ce doarme sub car
Şi e trezit de unde inamice vibratoare.
Omul existenţei apare din doi poli.
Ei au nume contrare -Mamă şi Tată-.
Dar complementarea ca şi două coli
Scrise-n cuptorul de sticlă curată.
Satul lui Tuel e un Rai, cu vale şi deal.
Dorea e valea, Tuel, dealul bogat şi înalt.
Ea adună putere să dureze înperen ideal.
El caută ritmul, în dans, cu celălalt.
Lucrurile veşnice pentru om -sunt simple:
Dealul şi valea -continuu rodesc poame,
Punga celui harnic se goleşte se umple,
Leneşii cu hoţii, tot timpul plâng de foame.
În „Grădina Raiului” omul învaţă iubirea.
Şcoala îţi spune ce eşti, ce ai putea să fi.
Îţi arată munca împletită cu gândirea
Ce-ţi alungă moartea, ea vine când nu ştii.
Calul şi vaca aşteaptă pe stăpân
La orele când foamea-i încearcă.
De fiecare dată minunile din apa şi fân
Le dau energia-şi ei se încarcă
Omul ignorant cu simţ nelimitat
Creşte mereu în boala plăcerii.
Cu mintea în stomac se crede împărat
Şi atinge -iadul- cu tainele durerii.
Viciu-e rege, stăpân pe omul senzual,
Rădăcinile lui sunt înfipte în noapte,
Iar pasărea morţii îi dă recital
Arătându-i groapa, singura lui parte.
Omul cu gândul de piatră dură şi grea
Din care îşi face casă mare pătrată
Îşi logodeşte vorba cu fapta -şi vrea
Pe obelisc să-şi lase imaginea înaltă.
Speranţele din stelele nopţii senine
Ziua dispar din cauza luminii intense.
Gândul, e forţă ce stă în creier mai bine,
El creşte prin timp -în spaţii imense.
În lumea lui Tuel,indolent se agită un şarpe,
Încercând pe Dorena s-o-nveţe iubirea
El se mişcă pe muzica lentă din harpe
Şi cu limba despicată-şi citeşte simţirea.
Făţarnicu, viclean cu vorba mascată,
Prolixă, inutilă o frână în drumul deschis,
Îşi întinde rădăcinile-n grădina lucrată
De omul cel harnic, la vorbă închis.
Cititor de religii, datini şi -Zeu-
Omul îşi clădeşte propriul destin,
Stă singur pe picioarelel sale mereu
Când ştie că are un spirit divin.
Natura are un gen de mântuire aparte,
Fiind dumnezeire integrală, integrată.
Spiritu-n materie vibrează în toate,
Utilitatea lui e-naltă, lungă şi lată.
Dramele omului, a vieţii, sunt nenumărate,
Chear şi nevăzute în timpul ce zboară.
Simţirea şi plăcerea -au surse limitate...
Tu! Urcă-te pe scara înaltă -şi măsoară
Ignorantul vorbeşte ce-i vine în gând.
Cel ce-şi potriveşte gândirea cu limbajul
Este înţelept, sincer şi lucrează vibrând,
Materia şi spiritul îi dă avantajul.
Câinele Jder, Dorena şi bravul Tuel,
Fiecare îşi sapă fântânile sorţii,
Râvnesc să ajungă-n tainicul tunel
De unde să vadă lumnea discretă a morţii.
Omul nu-i frunză nici iarbă de-un an.
El este Zeu, căldură, viscol şi ger.
Spirit lucid, nu se pierde lesne în van,
Când prevăzător adună apele sub Cer.
Cuvântul e semn sonor, indicator abordat
În Lumea mare, de cel pregătit a o-nţelege
Din tradiţie percepţie şi efort conjugat,
Cum perpetabolele îndreaptă lumea prin lege.
Structurile minţii sunt constelaţii reale,
Ele sunt dense, suprapuse şi susţin esenţa.
Existenţa cu ţeluri multiple: benefice, -fatale
Înnobilează prezentul, cu inteligenţa.
Perpetabola timpului e o lege-nobilată,
Energia ei; e în mişcarea atomilor dansând,
Pe verticala cauzei, ce-i de efect legată.
Natura, e o entitate de roboţi muncind
Omul, ca structură controlată prin gândire
Formează câmpul metafizic ce ordonă
Puterile vieţii în variate forme de simţire
Ce întreţin ecoul în lumile din zonă.
Tu, învaţă să ieşi din bezna logoriei,
Prin bătăliile perseverenţei tăcute;
Atunci vei îmbrăca şi haina vredniciei...
Dar, renunţă la plăcere, la vrute şi nevrute.
Atent la toate prăbuşirile argumentului
Înţeleptul de pe armărsarul gândirii
Veghează prin sine esenţa adevărului.
Cu greu ţine în frâu structurile simţirii.
Dacă-ţi apleci spinarea acceptând iluzia...
Rămâi încovoiat, înspre pământ şi păcat.
Lumina contradicţiei calculează confuzia,
Ea îţi dă ordinea , şi rămâi luminat.
Locuiesc în clipa fulgerului vertical.
El mi-a deschis începutul adevărului.
De mic copil stăpânesc focul genial,
Din el scot lumina şi vestea curcubelului.
În corpul meu, mentalul foarte pur,
Arde toată energia, cu mare folos.
Contrariile asigură puterile din jur,
Prin armata păsărilor fără de miros.
Seriozitatea, e tactica ultra înaltă,
Ea dă încredere în lumea cu părere.
În tehnică se schimbă des metoda uzată,
Iar limbajul învechit -e fără de putere
Tuel preferă-naltul -fiindcă-l înţelege.
El, desăvârşită formă ieşită din genune,
Cu propria-i agerime răzbate doar prin lege
Îmbălsămându-şi toţi sâmburii din nume.
Natura, cu esenţa, prin toate legile sale,
Îţi dezvăluie în forme milioane de izvoare,
Şi-n fântâni de bucurii ieşite-n cale
Îţi arată partea cu putere mare creatoare.
Apele sunt călăuze pentru cel cu zel.
El le-a rânduit în tăul din Drobeta
Şi focul din ele chemat de Tuel
A-mbogăţit pământul lui Loreta.
Răbdător ca-nţeleptul modelat de obşte
Aşteaptă ca praful ud pe glie să cadă,
Să hrănească puiii de la mii de cloşte,
Sărmanul să-nţeleagă minunea, s-o vadă.
Omul, e-n lucrarea -fără de-nceput
Şi fără de sfârşit. Sub bolta cerească
Spiritul omului creşte-n atribut.
Tot ce e-n floare -începe să rodească.
Preţuind cuvântul metafizic -pătrunzi
Necunoscutul. Scutul tău puternic de foc
E arma dezvoltării, prin care te scufunzi
Şi mişti înaltul tainic, din stările pe loc.
Tot uitându-te la pungă -viaţa-i scurtă
Ziua-i lungă. Dar Tuel înalt cât cerul
Lucră doar cu adevărul. Şi el ştie cum
Se poate a scoate profit din roate.
Gândirea lui Tuel e o corolă vie
Din idei perene, preţioase, adunate,
Pregătite, îmbălsămate, ca şi-o avuţie;
Păstrate-n templul de eter şi ferecate.
El este un zâmbet de veşnicie izbânzi,
Noaptea e fosfor, în plinâ zi e Soare,
Peste crinii albi, şi-atâta de plăpânzi
Că îngerii din Cer îi mângâie cu-o boare.
Tuel e o carte deschisă, e mică, e mare...
Dar, niciuna din file nu conţin păcate.
Pentru omul simplu ele sunt o sare,
O formulă sfântă în care intră toate.
Ochiul lui cuprinde toată zarea lumii.
O veghează strict, cu o pace blândă.
Omenirea e icoana mare cu străbunii
În cleştarul tainic, din oglindă.
Din nevăzut el se iveşte să ajute,
Dorena încearcă să renunţe la lumea apusă
Din praful satului tot vrea să se mute
Pe lângă steaua ce arde unde-i pusă.
Tuel, şi-a găsit întru sine norocul,
Şi-l vesteşte lumii ce nu vede bine,
Din falsa iubire cu plăcerea şi sorocul,
Legate toate de speranţa mută ce nu vine.
Satul lui Tuel a devenit o lume mică,
Dintr-un mărunt meleag vrăjit în sine,
Chemându-şi viitorul -prezentul se ridică
Şi soarta-ndurătoare demersul îi susţine.
El trece nencetat printr-un moment frumos
Ca un izvor de munte venind din înalt,
Ca un gând bogat, de pace răcoros
Care, modelează stânca tare de bazalt.
Să creşti în cinste neîntrecut,
Să ai putere pe avut; pământu-ntreg
Să-ţi dea din rodul său neînceput
E un întreg divin -din care toţi culeg.
Ştiind că-n ţara ta gândirea-i pe coloane
Siguranţa te face puternic şi drept.
Câinii de rasă dispar din saloane
Şi omul de rând învaţă să fie corect
Conducătorul nu-şi permite să greşească...
Iată ţelul vizat de perpetabolism.
Tu, urmează legea îngerească
În care vă dispune urma de cinism.
Două lumi se luptă, se zbat necontenit.
Savantă e legea ce le poate întreţine;
Le dă energie, putere şi har potrivit.
Perpetabola apare atunci când se cuvine
Timpul poartă omul peste tot în zare,
Gându-i învaţă, îi dă de mâncare,
Viaţa îi spune de ce a fost în stare
Printr-un joc sublim, şi-o simplă întâmplare.
De pe coperta a 4-a cităm:
Din frunzele risipite ale cunoașterii,
Împletesc în taină,
Cununa demnă de capul înțeleptului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu